luni, 8 august 2016

Cristian ne uită

De câteva zile mă învârt în jurul unei afirmații. Și când sunt aproape să-mi pierd echilibrul mă agăț de aceeași afirmație, mă liniștesc și-o iau de la capăt. Mă simt ca un cărăbuș legat cu ață.
”Cristian ne uită puțin câte puțin.”
”Cristian ne uită puțin câte puțin.”
”Cristian ne uită puțin câte puțin.”

Asta o spune tot Cristian. Celălalt Cristian. Cristian, poetul, ne uită. Poate că merităm. Și noi continuăm să uităm ceva mai mult. În definitiv, nu am nimic de pierdut. Mă uitase oricum. Apoi m-a redescoperit, mai mult ca o idee, poate mai prețioasă decât o entitate anume. L-am visat de curând. Avea seninătatea și mina unui sfânt. Vorbeam fără să ne deschidem gurile. Eram fericiți că ne revedem. E a doua oară în viața mea când redescopăr cum vorbesc sufletele.

sâmbătă, 6 august 2016

Corp străin

A fost odată un om atât de bun încât puteai locui în inima lui. Nu oricine putea face asta ci numai cei aleși de el. Și camerele inimii lui erau mari și călduroase aveau ferestre și uși, masă, scaune, pat și noptieră. Era bine.
Am locuit și eu un timp. A fost bine. A fost frumos, până când pereții au început să se zdruncine într-atât încât nu mă mai puteam plimba prin cameră fără să urmăresc mișcările inimii lui. Uneori inima lui bătea atât de violent încât abia mă mai puteam ține pe picioare. Am încercat să-i aduc aminte că am nevoie de echilibru, ca orice om. Că ritmul meu este unul mai calm nu și mai slab. Ci doar unul mai liniștit. Nu tropăi, nu sar coarda, nu bat în țeava de la calorifer.

Aveam în cameră, pe noptieră, lângă pat, un telefon cu fir. Mă suna în fiecare zi. La început părea ceva drăguț. Îl sunam și eu, însă nu sunt genul care să sune în fiecare zi. Distanța mai lasă loc de respirație, genul de respirație care te lasă să simți dorul acela dulce, sănătos, constructiv. Nu-mi plăcea asta, mă simțeam sufocată și verificată așa cum ar face un proprietar neîncrezător în chiriași. Însă, îi răspundeam pentru că locuiam în inima lui, până la urmă. Mi-era din ce în ce mai greu să-l sun. Mă simțeam forțată, falsă, ipocrită. 

Nu mai eram eu însă locuiam în camera lui. Nici nu știu cum am  ajunsesem acolo. Bănuiam. Poate pentru că eram un om frumos sau poate doar eram un om liniștit și docil. În fine. Mă suna în fiecare zi și eu îi răspundeam însă atât de rar mă asculta. Uneori mă vizita și-mi făcea curățenie în cameră. Nu țineam neapărat însă mereu îmi spunea că vrea să mă ajute și că dacă n-ar face asta ar fi trist și eu aș fi un om fără inimă. A fost frumos, a fost bine la început. Gătea, splăla, călca, ajuta în felul lui. A fost bine până când s-a îndrăgostit de propria-i cameră iar eu nu mai aveam nimic de spus. Și dacă spuneam se încrunta iar eu simțeam că dacă insisit mă va da afară. Deși spun, iar, nu-mi aduc aminte cum ajunsesem acolo. Nu cred că am fost întrebată. 

Încercam să fiu liniștită însă era din ce în ce mai greu. Încercam să vorbesc așa cum mi-e firea, calm, respectuos însă nu mă auzea. Muta lucrurile din jurul meu. Mă muta și pe mine odată cu ele de parcă aș fi fost un obiect. Un obiect nu poate lua decizii. Un obiect se lasă purtat, mutat, modificat, aruncat. Atât știe. De fapt, nu știe, pentru că nu are conștiință. Așa mă simțeam și încercam să-i spun că pot să-mi port și singură de grijă însă el plângea și trântea, se îmbufna și țipa, pleca și se întorcea. O lua de la capăt. Însă fiecare întoarcere a lui era mai puternică și mai hotărâtă. Atât de hotărâtă încât se transformase într-un adevărat vârtej. Se rotea cu o viteză și-o forță atât de mare încât smulgea și rotea toate lucrurile din jurul lui după el. Ajunsese până într-acolo încât smulgea fîșii din mine, simțeam cum bucăți din sufletul meu se desprindeau din mine și durea cumplit. Nu mai contam. Mă simțeam mutilată de prea multa lui bunătate. Nu mai știam cine sunt. Și tot am mai încercat să-i spun însă refuza să mă asculte. Și dacă îndrăzneam ... Of, dacă îndrăzneam. Uneori mai evadam însă îi simțeam durerea și mă întorceam. Însă fiecare întoarcere nu mai era la fel. Deja nu mai locuiam eu în camera aceea, ci el. Mă transformase într-un corp străin. De fapt asta am fost tot timpul. Și da, mi-am adus aminte cum am ajuns. De fapt nici măcar nu eram eu ci doar proiecția mea așa cum o construise omul acela prea bun. 


joi, 31 decembrie 2015

Câteva întrebări stupide reduse la una

Acum doi ani mi se punea cea mai incomodă întrebare posibilă. Eram la spital. Eu eram ok, adică sănătoasă, însă cea care îmi punea întrebarea tocmai suferise un atac cerebral și încă nu intrase în operație. Dintotdeanuna mi-am zis că e suficient să întrebe și o să fiu siceră cu ea. Nu-mi imaginam că o să-și găsească un astfel de moment. Eu care mă înfoiam ca o leoaică și încercam s-o apăr de orice îi putea produce un cât de mic stres, eram pusă într-o postură atât de ingrată. I-am răspuns. Era ceva ce știa oricum însă voia să audă din gura mea, o confirmare ca și cum dacă ar fi să nu scape și să se ducă pe lumea cealaltă era musai să știe. Însă la ce întrebare? O întrebare stupidă, spun eu, însă punându-mă în pielea părintelui o înțeleg, sunt părinte. Nu i-am oferit prea multe informații însă suficiente cât s-o liniștesc. În sinea ei, părea împăcată. Nu și eu.
M-a întrebat dacă mai citesc și mi-a fost rușine, groaznic de rușine pentru că încă de mică, în loc să-mi cumpăr bomboane din banii pe care mi-i dădea, eu îmi cumpăram cărți. Ce copil idiot. Am rămas la fel, chiar dacă nu mai am atât de mult timp ca în copilărie, citesc și citesc constant. E ca un drog. Nu mă pot lăsa.
M-a întrebat dacă am prieteni care mă acceptă așa cum sunt. Mi-am plecat capul în pământ și i-am răspuns că am. Și nu ca în copilărie când o prietenă era deja prea mult. Am o groază de prieteni care mă ajută la nevoie și pe care îi ajut la nevoie. Ieșim, ne distrăm, ne ascultăm unii pe ceilalți.  Suntem dependenți unii de ceilalți. Când nu ne vedem un timp ne simțim lipsa.
M-a întrebat dacă mai scriu. Dumnezeule, nu. Nu întrebarea asta. Ce-i cu ea? Doar n-a uitat cum îmi golea buzunarele cu bilețele pe care îmi scriam ideile, oriunde apucam. A trebuit să recunosc faptul că încă îmi place la nebunie să scriu, atât de mult încât nu mai concep viața mea fără scris.
M-a întrebat dacă mai cred în Dumnezeu și-am fost șocată. În cine? Păi e prietenul meu cel mai bun, dintotdeauna. Nu pot trăi fără El. Vorbesc cu El, ne sfătuim, ne încurajăm.
M-a întrebat dacă îmi iubesc soțul și copiii. Come on. De ce mi se întâmplă mie toate astea? Ce să mă fac? Am copii și-un soț care acceptă toate cele de sus și ceva în plus, mă fac să mă simt întreagă, deosebită, iubită. Mi-e rușine cu asta pentru că dau tot ce pot pentru ei și nu credeam vreodată că o să ajung așa.
M-a întrebat dacă îmi iubesc părinții și-a trebui să fiu sinceră. Ce păcat. Ce păcat. A trebuit să confirm faptul că îi iubesc și-i accept așa cum sunt și că nu mă pot abține să fiu altfel.

De fapt, doar m-a întrebat dacă fumez. Și-am privit-o în ochi. Și mă simțeam atât de mândră de mine. Mă reprezintă. Sunt eu. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe, de ce, însă nu cred că are vreo importanță. Centrul gravitațional s-a mutat aici, într-un un simplu răspuns la o simplă întrebare. M-am liniștit. Simțeam că m-a iertat pentru toate celelalte. Avea dreptate. Este fascinant cum unele lucruri atât de simple ne definesc.

vineri, 4 decembrie 2015

1 și 2 și 3

Nurcă stătea atârnată pe spătarul scaunului. Câteva picături de salivă i se prelingeau din gură însă le agăța cu limba exact înainte să pice.
--Da' mai zi și tu ceva!
--Sunt obosită, nu vezi?
Grigore îi ridică ușor coada apoi îi dă drumul. Aceasta căzu moale, lipsită de vlagă. Se așează la loc pe pat.
--Îți bați joc de mine. Cum dracu să fii obosită? De 4 zile nu faci  altceva decât să stai.
Nurcă ridică puțin capul apoi și-l coborî la loc.
--Ha?
Nurcă ridică iar capul:
--Nu mă ha tu pe mine. Stai tu nemișcat 4 zile în pat și mai vorbim.
Grigore ia de pe jos o șosetă flaușată și începe să-i smulgă cu dinții scamele. "1” și scuipă. "2" și scuipă. "3", scuipă "și 4 și 5". La a șasea îi iese proteza din gură și cade pe podea. O ridică, o șterge puțin.
--5 secunde. De ce rânjești?
--Nu rânjesc. Așa-i fața mea.
--Ba rânjești.
--Ba nu.
--Ba da.
--Ba nu.
--Ba da. Las' că te pun eu la punct. Trântește șoseta pe jos. Înșfacă nurca și începe s-o scuture în aer ca într-un joc cu castaniete.
--Hu. Ha. Așa. Așa. Mai tare. Așa. Și mai pe stânga. Poți să mă tragi și de coadă. Ha. Hu.
--Îți place nenorocito. Îți, place, da? și-o trântește la loc pe spătarul scaunului însă cu capul în partea cealaltă.
--rrrrr. Parcă mai trebuia puțin. Știi, ceafa mea...
--Tacă-ți fleanca.
--Nu mai poți, Gri. Acceptă. Nu mai poți și basta.
--Ba mai pot. Vrei să te mai scutur odată?
--Ba nu mai poți și știi la ce mă refer.
--Nu știu la ce te referi.
--Ba știi.
--Ba nu.
--Ba da.
--Ba nu.
--Ba da.
Miluiește-mă, Stăpâne și Făcătorul meu pe mine leneșul și nevrednicul robul Tău, și mă ușurează, și mă slobozește și mă iartă, ca un bun și de oameni iubitor. Ca în pace să mă culc și să dorm eu păcătosul, necuratul și ticălosul și să mă închin, să cânt și să preaslăvesc preacinstitul numele Tău, împreună cu al Tatălui și cu al Unuia-Născut Fiului Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Undeva, într-un colț mai întunecat al camerei, călugărița Tereza sătea pe scaun și împletea timp în care își spunea rugăciunile de seară într-un crescendo astfel încât, spre sfârșit, vocea ei acoperea certurile celor doi. După fiecare Amin se ridica în picioare, își lăsa andrele pe scaun și făcea trei plecăciuni largi, pupa podeaua apoi se întorcea la împletitura ei.
--Tereza, tacă-ți fleanca.
Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruiță, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigam ție: 
--Tereza! Mă scoți din minți!
--Poate vrea și ea s-o scuturi puțin. E cam stătută.
--Nurcă, tu să taci.
--Tac.
--Taci.
--Tac.
Grigore se îndreaptă spre Nurcă hotărât s-o ia la scuturat însă se răzgândește pe drum, lasă mâine a lehamite pe lângă corp. Între timp Tereza începe altă rugăciune. Grigore simte că explodează. O saltă pe Tereza și-i face brânci spre ușă. Se oprește. Se uită la fața ei. Doi plasturi mici erau lipiți unul pe barbă și celălalt pe obrazul stâng spre maxilar.
--La dracu'. Nici acum n-ai învățat să te bărbierești. Tereza întinde mâinile spre scaun a disperare.
--Stai că-ți dau. Poți să împletești și-n baie.
--În baie e nevastă-ta, ai uitat? se bagă în seamă Nurcă.
--Poa' să aștepte la ușă.
Tereza aproape terminase de împletit un chilot uriaș. Grigore îl smulge de pe scaun și i-l trântește în cap. Capul Terezei trece lejer printr-una dintre găurile chilotului, acolo pe unde se putea băga un crac. O împinge pe Tereza afară din cameră. Își dă seama că îi rămăsese ghemul în urmă. Se întoarce după el. Tereza era la loc pe scaunul ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ”Ce?" O ia pe Tereza de după umeri și-o împinge afară din cameră. "Ah! Ghemul." Când se întoarce, Tereza era tot acolo. Mai încearcă figura de două ori apoi renunță. Se așează dezamăgit pe marginea patului.
Toată nădejdea mea spre tine o pun Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul tău. 
--Ți-am spus, Gri, că nu mai poți dar tu te încăpățânezi ca un catâr.
--Iha! Iha!
--Dar pot să te ajut.
--Iha! Iha!
--Nu mă iha tu pe mine. Vrei să te ajut sau nu? Grigore, trezit parcă dintr-un vis:
--Hai las-o moartă-n păpușoi. Cum poți să mă ajuți? Nu poți!
--Ba da!
--Ba nu!
--Ba da!
--Hai, zi! Impresionează-mă!
--No, caută în blana mea un fir alb. E unul, acolo, mai spre coadă. După ce-l găsești, smulge-l și pune-l pe limbă. El o să se topească și timp de 1 oră, o să poți.
--Sigur, Nurcă. Sigur. Da, hai, până la urmă ce-am de pierdut? Grigore se ridică și se apucă de cautat în blana nurcii. L-am găsit.
--Gri. Ai grijă. S-ar putea să te mușc când o să-l smulgi și cred că-s o lecuță turbată. Însă, dacă te miști repede s-ar putea să scapi.
Grigore se așează iar pe marginea patului și așteaptă să se întâmple ceva însă nu simțea nicio schimbare.
--Nurcă, futu-ți coada mă-tii. Mi-ai tras țeapă.
--Gri, ai răbdare!
--Nurcă, te omor!
--Gri, nu face asta!
Grigore se ridică, ia nurca, îi răsucește gâtul de câteva ori și-o așează la loc pe spătar, de data asta așa cum era la început.
--Ce faci cu nurca mea? Gri. Lasă-mi nurca în pace.
Grigore își întoarce capul spre ușă timp în care, cu mâna dreaptă mângâia nurca. Pe față i se instalase zâmbetul acela al copilului surprins făcând prostii. Apoi colțurile gurii îi coborâră brusc. Gură de pește. Bărbia începe să-i tremure.
--Tu? Tu?
--Ei? Ce zici? Îți era dor de mine?
--Tu? Nu te recunosc. Nu e posibil.
--Ba e posibil! Ba e posibil! se bagă iar în seamă Nurcă.
Ridică puțin capul apoi îl lăsă moale, își amintise că e moartă. Oricum nu o auzea nimeni. Cei doi erau prea ocupați. Grigore își studia nevasta care apăruse în fața lui goală. Arăta ca la 20 de ani.
--Ce s-a întâmplat cu ridurile tale?
--Le-am dezlipit și le-am pus într-o pungă. Sunt în baie vrei să le vezi? Multe se mai adunaseră.
--Nu, nu. Stai! Și aluniţele? Să nu spui!
--Ba, da! Ba, da! Vrei să le vezi?
--Nu!
Mâinile lui Grigore tremurau în timp ce se plimbau pe pielea netedă a soției. Sânii ei erau fermi și pietroși. Fesele țepene.
--Gri mă exciți! Grigore încearcă s-o ia în brațe însă înțepenise. Nevasta trece în spatele lui își strecoară mâinile în pantalonii largi ai pijamaleor.
--Uuuu! Gri! Ești gata!
Cu chiu cu vai se îndreaptă. Se întoarce spre ea. O ia de mână. Ea se întinde în pat. El își dă jos pijamalele dungate. Le aruncă aiurea pe podea. Parcă îi pare rău că a omorât-o pe Nurcă.
--Sunt gata! Oh! Oh! Sunt gata!
--Gri?
--Sunt gata! Sunt gata! Îi ridică un picior, apoi și pe celălalt. Le sprijină pe umerii lui. Intră în ea. Sunt gata! Sunt gata! Uh! Oh! Ah! Ah! La dracu'!
Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi mie acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată groapa îmi zace înainte și iată moartea îmi stă înainte. De judecata Ta, Doamne, mă tem, și de munca cea fără de sfârșit; iar a face rău nu mai contenesc. Amin.
--Gri! Ce-ai? De ce te-ai oprit?
--Uh! Ah! Picior prost! Mai pot! Mai pot! Așa! Așa! Uuuuuh! Ah! Ah!
--Gri! Oprește-te! Gri!
--Mai pot! Mai pot!
--Gri, nu merge așa! Oprește-te! Gri?
Grigore înțepenise deasupra ei. Îşi duse mâna la șale și încercă să se îndrepte, apoi se răsturnă în pat uitându-se pierdut în tavan.
--N-ai terminat, nu?
--Nu.
--Nici eu. La dracu'.
--Gri, asta e. Nu sunt supărată. Mă duc să aduc o pungă.
--De ce?
--Păi trebuie să scăpăm de cârcei.
--și 1, și 2 și 3 și 4. La a al șaselea proteza nevestei cade pe jos.
--Cinci secunde.


luni, 16 noiembrie 2015

Eseu despre supraviețuire

Ce pot să spun, evoluez și o fac într-un fel anume, greu de înțeles pentru mulți, adică sar în gropi din ce în ce mai puțin adânci, mă simt mai viu, atât de viu încăt pot să fut o oaie, ce știe oaia ce-i aia moralitate, doar noi ne împiedicăm de ea și eu aș putea face asta tocmai ca să construiesc o intrigă în jurul căreia oamenii vor putea discuta încă mulți ani de-acum încolo,  apoi, intriga s-a dovedit a fi de cele mai multe ori mai importantă decât etica, asta e, nu-i deloc ușor de înțeles, așa cum ce-ar fi să le spun oamenilor că adevăratul echilibru se instalează atunci când visele reușesc să se plieze perfect peste realitate și întrebarea imediată ar fi care realitate, care vise, ei, asta e cu adevărat complicat, nu are sens să explic pentru că nici măcar nu sunt pregătiți să înțeleagă, însă eu cresc, evoluez, iar gropile din care ies și-n care intru sunt din ce în ce mai puțin adânci, în fiecare dintre ele mă las pe mine, omul vechi rămâne acolo, o pată care se micșorează până ajunge un punct, apoi și punctul dispare, însă cel mai greu pentru oameni este să priceapă că nu există gropi individuale,  nu vorbim despre acele gropi, vorbim despre gropi comunale, societăți întregi, unele vii, altele moarte, probabil că vă întrebați cine naibii sunt eu, ce-s cu toate muielucubrațiile astea doar ca să fac pe deșteptu', în realitate nu sunt un tip foarte complicat, uitați tot ce-am spus înainte, e non-sens, de fapt sunt un tip care fute tot ce prinde, mă refer doar la femei și n-am de gând să mă însor, asta ar însemna un regres, o nevastă în vremurile noastre este a naibii de rațională și îngrijorată, mai mult de 1 copil n-ar produce, doar din întâmplare ar veni și-al doilea, minune dacă l-ar face pe-al treilea, ori societatea noastră se duce dracului, este prea calculată iar rolul meu este s-o ajut, statistic vorbind, șansele sunt mult mai mari, dacă într-un an fut 20 de femei și ăsta ar fi un an prost, însă pornind de la cel mai prost an al meu, două tot rămân gravide, probabil că vă întrebați cum le conving în condițiile în care metodele contraceptive sunt la ordinea zilei însă totul ține de șarmul meu, evident că le vrăjesc, nu avem nevoie de acte care să ne probeze legitimitatea, vorbim despre realții moderne, out of sistem, anul trecut am adus pe lume 5 copii, anul ăsta 3 iar de Crăciun vine și-al patrulea, câte-un copil de femeie, toate, până la urmă, se căsătoresc, așa că rezolvăm și problema tatălui, știu că v-ați gândit la mine ca la un animal căruia nu-i pasă decât de futai, însă come on, societatea îmbătrânește, în curând n-o să mai aibă cine să ne plătească pensiile, să-mi ziceți merci, jumătate din femeile pe care le-am futut nici nu concepeau să facă vreodată copii, cele mai multe spuneau că nu sunt pregătite, apoi mi-au mulțumit iar viitorii soți evident că vor să aibă și un copil al lor, așa reușesc să garantez minim 2 copii/cuplu, am 33 de ani, fut de la 16, am futut până acum 398 de femei și am deja 63 de copii știu că nu ați uitat ce-am spus la început, pentru că nu aveți cum, vă enervează, sunteți tentați să săriți peste, însă, come on, știu că de fapt vă place doar că nu vreți să recunoașteți, sunteți orgolioși, e normal și eu aș fi,  dacă v-aș spune că în baza veșnicei legi a compensației pe măsură ce o groapă scade aici pe pământ ea se înalță în sus, cred că mi-ați sări în cap,  v-ați întreba unde în sus, naiba știe, zic și eu.


joi, 22 octombrie 2015

Ora 12

Nu mi-e foarte greu să vă spun cine este Maria. Maria este o tipă care nu îmbătrâneşte niciodată. Nu ştie de boli, de suferinţe, nu munceşte, nu mănâncă, nu fute, nici măcar nu respiră. E atât de conservatoare încât nu se va muta niciodată de-acolo, chiar dacă se va dărâma casa peste ea. De fapt, cine ar îndrăzni s-o mute? Doar Mamina se mai ocupa de ea, adică, să nu înţelegeţi greşit, doar îi ştergea, din când în când faţa şi-i scutura părul de praf, însă Mamina a murit acum 25 ani.
Nu mă prefac. Chiar nu mi-e foarte greu să vă spun cine este Maria. Este doar un nume pe care eu l-am înlocuit la fel de uşor cum înlocuiesc primarii, la starea civilă, numele domnişoarei.
Mamina a avut două fete, Maria și Ioana şi doi băieţi, Gheorghe și Vasile. Toţi au crescut. Evident, de parcă ar fi avut altceva mai bun de făcut. S-au căsătorit şi au adus pe lume copii. Mulți copii. Numai Maria a adus pe lume o fetiţă pe care au numit-o Maria. Maria-mamă a avut, însă, destinul unui somon. Aşa am rămas eu. Tata s-a recăsătorit la nici un an. Bunica nu l-a iertat niciodată. I s-a părut că a trecut prea uşor.
Am fost crescută de Mamina şi Ticu. Practic aş putea spune că Maria a fost înlocuită de Mamina şi de mine. Când am făcut 7 ani tata a considerat că viaţa mea la ţară trebuie încheiată. Aşa am ajuns la Focşani să-o cunosc pe Rodica, noua mea mamă şi pe, Dan, fratele de numai 3 ani.
Maria este o constantă. Până am făcut 18 ani tata s-a recăsătorit de 3 ori. La 19 ani am intrat la Academia Militară, de-aici încolo variabilele din viața lui nu m-au mai interesat și nici nu m-au mai afectat în vreun fel.  
În realitate, Maria a rămas la ţară.
Ora 6. Deschid uşa antreului, fac câțiva pași și ajung în mijlocul camerei. Ea este tot acolo, neschimbată. Primul lucru pe care-l vezi la ora 12. O tipă de vreo 20 şi-un pic de ani,  păr drept, lung şi negru, faţă ovală, buze cărnoase, nas micuț ca a unei nipone însă ochi mari cu gene lungi şi dese.
Bunica a simţit nevoia să aibă ceva de la ea. Într-una din nopţile de priveghi i-a tăiat o şuviţă de păr, lungă de vreo 15 centimetri, pe care a împletit-o şi-a prins-o în nodul unui ştergar. Ştergarul alb cu trandafiri roşii pe margini, a fost fixat sub tablou,  în 3 cuie, unul pe mijloc iar celalalte, pe laterale, fixând, parcă, două aripi.
Pe peretele din dreapta, Mamina a ridicat un altar. Două icoane, una sub alta şi o candelă.  Prima icoană,  Fecioara Maria cu Pruncul iar sub ea, a doua icoană, răstignirea. Cea cu Iisus mi-a dat tot timpul fiori.  Nu ştiu. N-am mai văzut nicăieri așa ceva. Era noapte. Un deal, puţin abrupt. Pe mijloc, Iisus. Imaginea lui, una comună: coroană de spini, câteva picături de sânge pe frunte, capul aplecat pe-o parte iar deasupra lui, pe cruce, tăbliţa cu inscripția INRI. Pe fundal, flăcări ca şi cum ar fi cuprins satele din depărtare. Pe deal, în plan uşor îndepărtat şi-n dreapta privitorului, un craniu, iar mai în faţă, dincoace de cruce,  un alt craniu. Într-unul din găvanele acestuia se vede capul unui şarpe, puţin ieşit, gata parcă să-şi părăsească locuinţa. În stânga imaginii și-n plan apropiat, o cască de soldat roman, răsturnată cu gura spre privitor şi plină cu zeci de şerpi subţiri, încolăciţi, alţii ieșiți mai bine de jumate pe sol. În fiecare dimineaţă mă închinam alături de Mamina şi-n fiecare duminică era datoria mea să aprind candela. Pe atunci ştiam Psalmul 50, acum vag îmi mai aduc aminte.
La cursurile de criminalistică ne-au învăţat că pentru a descrie locul crimei ar trebui să consideri victima locul de întretăiere a acelor unui ceasornic. Practic, de acolo consideri mijlocul camerei. Începi de la ora 12 și mergi pe sensul natural al timpului până ajungi iar la 12. Recunosc, am trişat puţin şi-o să trişez în continuare. Bun. La ora 3 era o uşă care dădea în camera musafirilor iar la polul opus, o altă uşă care dădea în camera unde dormeam eu. Sub portretul Mariei, o canapea acoperită cu o cuvertură grena de catifea şi două pernuţe albe, mici, îndesate într-un colţ, una într-o pare şi una în cealaltă. În faţa canapelei o masă rotundă din lemn, cu trei picioare, vopsită toată în verde. Pe ea, bunica ţinea mereu un milieu rotund, aproape cât masa, croşetat de Maria şi o ulcică pe post de vază, chiar în mijloc
În stânga uşii care dădea în camerea mea, o maşină de cusut Ileana, care funcţiona doar pe post de suport de haine. O știu, dintotdeauna, fără curea. De multe ori, când eram mică, apăsam cu mâinile pe pedală, până la exasperare. Ştiu, Maria obişnuia s-o folosească, însă eu n-am avut niciodată astfel de îndeletniciri.

Și am am ajus iar la ora 6, intrarea în antreu. Nu are rost să mai întorc capul. Maria va rămâne veșnic acolo. Atâta vreme cât eu nu-mi fac griji pentru ea nu văd de ce ar fi invers. Pot doar să o asigur că eu nu voi permite, niciodată, să fiu înlocuită de nimeni.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Velocinație

Graţie şi echilibru. O zi frumoasă de concediu. O zi frumoasă de plimbat cu bicicleta. Fredonez o melodie. În minte am vocea Mariei Răducanu. Mă obsedează.

Când te-am cunoscut Cristina...

Aş fi putut să stau acasă. Să dorm. Să citesc. Să fac o lasagna. Nu sufăr de singurătate. Tânjesc după singurătate. Mi-am legat părul într-o coadă. L-am strecurat sub şapcă. Trening, adidaşi şi-o sticlă cu apă.

Singurătatea se poate scrie şi în stradă.

Liftul este un cuvânt. Un cuvânt atârnă de alte cuvinte. Poate căra alte cuvinte. Cuvântul stomac digeră cuvântul măr. Oamenii sunt cuvinte din cuvinte. Un complex de cuvinte. Aerul este plin de cuvinte. Le inspirăm, le expirăm. Le inspirăm, le expirăm. În parc voi putea respira cuvinte curate.

Bicicleta: un cuvânt nou. Sunt începătoare. Acum este momentul. Urc. Mă dezechilibrez. Cât pe ce să cad. Îmi revin. Pedalez. Pedalez. Pedalez. Privesc înainte. Oraşul cam gol  de cuvinte azi. Un bun prilej să exersez. Urăsc maşinile. Prefer să mă deplasez pe trotuar.

Pedalez. Un maidanez latră în urma mea. Aproape că-mi agaţă un picior. Nu am voie să greşesc. Măresc ritmul. Maidanezul nu-mi dă pace. Îl văd cu coada ochiului. Pedalez. Pedalez. Mai repede. Şi mai repede. Şi mai repede. Maidanezul se face din ce în ce mai mic. Dintr-o corcitură de lup, un chihuahua. Dintr-un chihuahua, un şobolan. Dintr-un şobolan un şoricel. Şi pomii par nişte bonsai. Toate în jurul meu se micşorează. Parcă mă aflu pe macheta oraşului. De fapt, nu. Toate sunt la fel.  Doar bicicleta mea. Doamne! Doamne! Bicicleta! Aşa ceva! Nu! Nuuuu! Ce mă fac! Aşa cevaaaa!?

Bicicleta mea creşte. Şi creşte. Şi creşte. Pot să privesc în casele oamenilor. Pot să le fur hainele întinse pe sârme. O clătită zboară spre tavan. Nebunie. Eteee! Unii fac sex! Mă dezechilibrez. O tanti îşi scapă sacoşa. Cartofi? Mogâldeaţa dă din mâini. Pare supărată.

Panică! Ajung în dreptul unui bloc de 8 nivele. Cine ştie cât o să mai crească? Acum e momentul. Nu vreau să mă bat cu avioanele. Şi mai ales, nu vreau să cad. Nu acum. Mă las uşor pe-o parte. Cobor pe acoperiş. Încă fredonez "Cristina". La dracu'. N-am scăpat de melodia asta. Creierul meu încă pedalează.

Când te-am cunoscut Cristina
Aveai părul frumos rău.

Mă întorc la biroul meu. Recuperez câteva foi luate de vânt. Repoziţionez umbrela de soare. Mai arunc o privire asupra oraşului.  Ar trebui să-mi cumpăr, totuşi, o bicicletă.